Cetatea Ineului

Istoric

Istoria medievală a târgului Ineu se suprapune cu istoricul cetății Ineului, situată pe Calea Traian, operă a arhitecturii Renașterii târzii. Aici încă din 1295 există o fortăreață ridicată în centrul unui important cnezat românesc. Cu trecerea timpului importanța cetății crește, devenind centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de localităţi.

După 1541, odată cu transformarea Transilvaniei în principat autonom, împreună cu cetăţile Caransebeș, Lugoj și Oradea, Ineul devine o verigă de apărare strategică pe falia de vest împotriva turcilor care ameninţau principatul.

În 1566, după o serie de lupte crâncene, cetatea Ineului este cucerită de otomani. În 1595 armatele ardelene au căutat să recucerească Câmpia Aradului.

Tocmai în timpul recuceririi Bucureștilor de către otomani a sosit vestea că trupele ardelenești au ajuns sub zidurile Ineului. La 22 octombrie 1595 garnizoana otomană de la Ineu a fost silită sa capituleze. De menţionat este că în luna noiembrie 1599, după victoria lui Mihai Viteazul în Bătălia de la Șelimbăr, cetatea de la Ineu a intrat sub stăpânirea acestuia.

Pârcălabul trimis din Țara Românească îşi exercita puterea în toate părţile comitatului Zărand.  Pentru o perioadă de timp, garnizoana staţionară din cetatea Ineului participă la bătălii alături de domnitorul Mihai Viteazul. Voievodul a trecut prin aceste părți în drumul său spre Praga, pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, care se aliase cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului.

Recucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa lui şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când este cucerită de către trupele habsburgice. După o scurtă perioadă de folosire de către grănicerii mureşeni (1700 – 1745), cetatea este lăsată în paragină, doar cea interioară fiind restaurată în jurul anului 1870. În ultimii ani, Cetatea medievală a deservit o serie de activităţi sociale şi educative.

Arhitectură

Începând cu anul 1645 lucrările de întărire a  fortificaţiei sunt realizate sub ghidajul arhitectului austriac Gavril Haller, aşa cum o arată placa aşezată atunci pe poarta cetăţii. Gavril Haller studiase cu precădere arhitectura de apărare militară în Italia, fapt ce i-a permis să adapteze soluţii originale stilului Renaşterii târzii acestei cetăţi.

Cetatea se compunea de fapt din două elemente: primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până astăzi, în formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate, care permiteau acţiunea eficace a artileriei. Chiar şi în prezent se pot observa urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc..

Al doilea eIement situat în exterior, la distanţă de câteva sute de metri, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din această construcţie nu au rămas decât puţine urme, între care se remarcă rămăşiţele bastionului dinspre râul Crişul Alb, situat în grădina şcolii.

Zidurile cetăţii erau înconjurate din trei părţi de şanţuri cu apă, pe cea de-a patra latură curgând Crişul Alb.

Curiozităţi

• În anul 1595, Cetatea Ineului a ajuns in stăpânirea lui Mihai Viteazul, care a trecut prin această cetate în drum spre Praga pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf, care s-a aliat cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului. Conform legendei, Mihai Viteazul ar fi poposit în Cetate și s-ar fi odihnit sub un copac uriaș.
• Cele mai multe dintre decoraţiile interioare au dispărut sau au fost ascunse de renovările neinspirate ale epocilor mai noi.
• Remarcabilă a fost odinioară poarta, dotată cu un pod cu trei punţi mobile.
• Din timpul ocupaţiei otomane a rămas doar o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660: „Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile cetăţii curge doldora râul Criş. În interiorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şanţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case…”